Afară vremea s-a încălzit, dar cine mai este, sincer, surprins de asta?
Vremea este într-o continuă schimbare, uneori foarte brusca. Asteptati-vă deci, oricând, la ger şi nămeţi.
Cine însă ne poate vorbi despre schimbarea lumii în care trăim?
Ea se întâmplă. Vedem zilnic pe unde mergem schimbare dar, cel mai adesea, în mai rău. Mereu spunem “ce bine ar fi dacă …” şi ne dorim să fie mai bine, dar ce facem noi, cei ce purtăm numele lui Hristos, pentru acest “ce bine”?
Oameni precum Sfinţii prăznuiţi mâine: Vasilie, Grigorie şi Ioan, au pus în făptuire acel “dacă”. Şi ei, în secolul de aur al creştinătăţii, ca şi noi acum, vedeau ce era rău, urât, negru, şi s-au făcut pe ei înşişi schimbarea pe care o doreau, s-au făcut făclii care s-au mistuit luminând altora.
Evanghelia care se va citi mâine,
Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă.
Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă.
Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri. (Matei 5:14-16)
la praznicul Sfinţilor Trei Ierarhi, ne vorbeşte despre schimbare. Instinctul nostru de a aduce schimbare în lume este unul natural, acela de a fi cei ce aduc “lumină în lume”, adică alungă întunericul. Ce este o cetate care stă deasupra unui munte? Este mintea omului care se ridică deasupra patimilor omeneşti şi se opreşte la nivelul rugăciunii, a relaţiei cu Dumnezeu. Atunci când vedem o aşezare omenească, un oraş sau o cetate, undeva sus, pe o culme, instinctiv privim spre ea. Astfel vor căuta şi oamenii către noi, cei ce ne înălţăm mintea în relaţia cu Dumnezeu.
Totuşi, Evanghelistul scrie negru pe alb: “când vor vedea faptele voastre cele bune”. Ei bine, dragi prieteni, noi avem tendinţa mai mereu de a ţine morală, de a zice, mai ales celor din casă sau prietenilor apropiaţi, atunci când aceştia nu sunt la fel de evlavioşi ca noi, care sunt greşelile lor şi ce ar trebui să îndrepte. Este bine să le vorbim mai puţin şi să acţionăm cu adevărat, pentru că doar prin fapte se poate vedea că Dumnezeu a lucrat în inima noastră şi că astfel am devenit mai buni, mai răbdători, mai receptivi la nevoile celorlalţi, mai veseli, mai milostivi, mai iubitori.
Vă dau un exemplu. Dacă unul dintre membri familiei este fumător şi fumează în casă imbâcsind toate lucrurile, acest fapt supără, deranjează, îngrijorează, pentru că dăunează atât sănătăţii lui cât şi a tuturor celorlalţi, ca fumători pasivi. Acest subiect va deveni mereu unul de ceartă daca încercăm să îl mustrăm, oricâte argumente am aduce. De ce se ajunge mereu la ceartă? Pentru că, argumentele noastre, deşi aparent iubitoare, precum “îţi strici sănătatea ta şi a copiilor noştri”, sunt de fapt egoiste şi la îndemână, adică aduse din comoditate!
Dacă îl iubeşti pe cel de lângă tine şi îl înţelegi cu adevărat ar trebui să te gândeşti că el este deja împovărat de propria patimă şi de urmările acesteia, pe care le cunoaşte ca fiind rele. El, cu siguranţă, cunoaşte toate argumentele pe care le poţi tu aduce. Acesta este motivul pentru care se ajunge mereu la ceartă.
Cum poţi totuşi să rezolvi problema evidentă din casă fără însă să-ţi răneşti aproapele? Roagă-te ca Dumnezeu să te lumineze să-l iubeşti şi să-l ajuţi cu adevărat. Poţi să deschizi subiectul cu multă delicateţe şi să-i propui câte o plimbare în faţa blocului pentru a fuma, să-i spui că tu înţelegi neputinţa sa, că nu eşti de acord cu ea, mai ales că îi este dăunătoare, dar că te oferi să ieşi la plimbare pentru fumat. Acesta este primul pas. O astfel de propunere, cu siguranţă, îl va responsabiliza şi pe el, va mişca ceva în inima sa. Va vedea că îl iubeşti şi că nu vrei să-l răneşti, să-l cerţi şi să-l pui la colţ. Apoi poţi să-i propui ajutorul tău în lupta sa contra fumatului. Acesta este doar un exemplu, pentru un caz izolat. Pornind de la astfel de lucruri mici din viaţa noastra putem schimba lumea. Totul este să ne raportăm mereu la Dumnezeu cerând ajutorul şi mulţumind, ştiind că fără de El nu putem face nimic.
În încheiere vă propunem o rugăciune către Sfinţii Trei Ierarhi, ca ajutor în schimbare
Sfinţilor Ierarhi ai lui Hristos, lauda Bisericii: Vasile înţelept
e – stâlp al credinţei, Grigorie prealuminate- minte cerească, Ioane Gură de Aur – propovăduitorul înflăcărat al pocăinţei, voi cei ce aţi fost dăruiţi Bisericii în vremuri de cumpănă pentru a descoperi credinţa cea adevărată, primiţi această smerită rugăciune pe care o înălţăm către voi, sfinţilor. Dăruiţi-ne nouă, păcătoşilor, adevărata cunoaştere şi învăţaţi-ne cum se cuvine să trăim noi, cei ce purtăm cu nevrednicie numele de creştin. Sârguiţi-vă, sfinţilor, să-i scoateţi pe credincioşi din smintelile acestei lumi ticăloase, aşa cum odinioară aţi făcut cu cei pe care i-aţi păstorit. Fiţi deci călăuzele noastre către cer! Mijlociţi cu rugăciunile voastre pe lângă Dumnezeu, să ne dăruiască iertare, smerenie şi înţelepciune! Voi, cei care trăiţi în cer, rugaţi-vă, sfinţilor, ca şi noi, cei ce trăim pe pământ, să le gândim şi să le facem pe cele de sus. Fiţi alături de noi, Sfinţilor Trei Ierarhi, în viaţa aceasta şi după moarte, ca şi noi să ne împărtăşim de fericirea cea veşnică. Amin!
