“Dimineaţa, în zori, trecem apa Nistrului, hotarul nostru întărit cu cetăţile voievodale, care
privesc spre răsăritul plin de primejdii, de unde, pentru noi, n-au venit decât nenorociri.
Trenul lunecă încet pe podul de la Râbniţa, frumos ca o bijuterie, aruncat peste apele
îngheţate. Păduri şi livezi, în hibernare. Ţara îşi arată bogăţiile de câmpii mănoase, dealuri cu
podgorii şi cu păduri, începând de aici, de la hotarul cu cetăţi şi până la apa Tisei.
Ţara, măr domnesc, pentru apărarea căreia au sângerat moşii şi strămoşii mei.
Apa Nistrului a stat strajă la hotar şi la vreme de primejdie a oglindit în undele sale cai şi
călăreţi moldoveni, mânaţi la bătălie cu păgânul, pentru a ne apăra sărăcia şi nevoile şi
neamul. Apoi de la hotar, în cetatea Hotinului, Sorocii, Orheiului, Tighinei şi mai în jos, până
la Cetatea Albă şi Chilia, păstrează pe veci întipărită în piatră, în valuri şi în inimi icoanele
voievozilor de la Suceava şi de la Iaşi.
Peste ape şi peste câmpii s-a aşternut omătul iernii, pentru roada pâinii de la vară şi pentru
mustul din podgorii.
„Frumoasă eşti, o ţara mea, cu câmpii mănoase şi ape limpezi…!”
… Când am trecut apa Nistrului, la oprirea trenului, am coborât, ne-am închinat şi am
sărutat pământul răzeşilor Orheiului, punând aici o lacrimă de amărăciune, pentru
nedreptate…
Grai dulce românesc – prin gări – şi satele ne dau pâine, colac frumos împletit, frumos ca şi
faţa lui Hristos şi din bărdace, vin roşu, sângele Domnului. Ţara cea bună, lăcrimează pentru
noi iar oamenii din partea locului, se „închină” cu faţa către apus. Într-acolo merg nădejdile.
Şi fraţii noştri aşteaptă, aşteaptă şi se închină cerului: „Doamne, adună-ne la aceeaşi mamă!”
Părintele Dimitrie Bejan – Oranki amintiri din captivitate, pg. 133
