Sfântul Ioan Hozevitul, rucodelia scrisului frumos

3

Din lucrarea “Scrieri duhovniceşti, din Ierihon către Sion”, pp. 261 – 266

(…) Ştiţi că fiecare om se îndeletniceşte în viaţă cu ceea ce a învăţat de mic: plugarul cu aratul, morarul cu măcinatul, croitorul cu cusutul, lemnarul cu cioplitul, bucătarul cu gătitul, doctorul cu lecuitul şi fiecare lucrează acolo unde se pricepe şi unde este obişnuit.

Eu unul n-am avut parte să deprind vreo meserie ca lumea, prin care să mă înlesnescă în viaţă. Am fost de mic stângaci la lucruri practice şi văzând ai mei că nu pot scoate nimic din mine, m-au dat pe mâna dascălilor, care s-au străduit săracii cu mine nu mai puţin de 12 ani de zile, până ce m-au învăţat desăvârşit a citi şi a scrie.

După ce le-am scos peri albi în cap şi când credeau că au făcut om din mine, atunci m-au scăpat fără veste la mânăstire.

Acolo m-au cercat părinţii la felurite ascultări dar eu nefiind deprins, pe toate le făceam pe dos.

Dacă au priceput proiestoşii, că eu nu sunt bun la nimic altceva, decât la citit şi la scris, atunci mi-au dat de lucru cu cărţile şi hârtiile (pe la Seminarul mânăstirii, pe la cancelarie şi la bibliotecă). Acolo am mucegăit eu mai toată vremea, de la vârsta de 18 ani. Chiar şi aici în Palestina, la mânăstirea Sf. Sava, m-au lăsat în cele din urmă mai mult cu cititul la Biserică şi la chilie (unde mă ocupam în taină şi cu scrisul). Au înţeles şi acolo că nu pot face din mine nici bucătar, nici econom şi nici îngrijitor de metoace, de aceea m-au lăsat la ceea ce mă pricep.

A fost o vreme când au încercat cei mari să-mi smulgă condeiul şi cărţile din mână şi nu ştiu cum (din greşeală ori din nevoie) mi-au dat să ţin în mâna mea stângace “cârja” grea de egumen. Dar eu ca cel neîncercat am apucat-o şi pe asta anapoda şi lunecând, m-am povârnit la vale spre Marea Moartă! După ce m-au bântuit mereu valurile ei cele amare şi sărate aproape 6 ani de zile (1), am scăpat abia viu pe această stâncă de granit, ca pe un ostrov la liman (2).

Aici frecându-mă mereu de stânca asta grunţuroasă, s-a mai luat rugina de pe peniţa mea părăsită şi am început să-mi văd de ocupaţia mea veche, adică scrisul, pe care-l am ca rucodelie în viaţa mea singuratică.

Dar rucodelia mea nu se întreabă aici pe piaţă, căci lumea de azi este sătulă până în gât de cărţi şi caiete.

1

filă de caiet aparţinând Sfântului

În vremea veche pe la Sihăstrii, scrisul şi copierea cărţilor era cea mai de seamă ocupaţie a călugărilor, căci lumea căuta cărţile ca pe aur şi argint.

Pe atunci nu era descoperit tiparul, care să concureze pe scriitori şi nici radioul ca să distreze pe cititori.

Acuma lumea săraca este tare grăbită, n-are vreme să-şi strice ochii cu buchiile călugărilor mucegăiţi.

Azi, poţi zice că se întreabă (solicită) cărţile mai mult de către cei cu dughene, ca să învelească cu ele brânza şi măslinele, decât de către cititori.

Mi-aduc aminte că acum vreo 20 de ani în urmă, mi-a povestit un cuvios părinte de la Mânăstirea Neamţ (anume Iov Burlacu, farmacistul mânăstirii) că a aflat aproape de Sf. Mitropolie de la Iaşi un negustor evreu, care avea un beci plin de cărţi bisericeşti (Pedalioane, Ceasloave, Psaltiri, Proloage etc.) pe care le luase de la nişte proiestoşi de modă nouă şi acum se servea cu ele în dugheană. Întregi n-avea voie să le vândă la nimenea. Tot aşa am aflat de la unii, că şi la Ierusalim poţi găsi pe la dosuri, la negustori păgâni, multe cărţi bisericeşti de mare valoare, pe care ei le au în loc de ziare vechi.

Aşa este duhul lumii de azi şi n-ai ce-i face. Dacă se găseşte vreun călugăr care mai scutură vechiturile lui de cărţi şi mai picură din ele vreun strop de cuvinte duhovniceşti pe hârtie, asta le vine poate cam de şanţ la unii. Şi eu le dau dreptate, căci la zgomotul radioului cuvântul Evengheliei sau al Sf. Părinţi nu se mai poate auzi. Iar la luminaţia electrică şi la strălucirea luxului modern, nu se mai poate pricepe întunericul şi calicia din suflet. Şi asta o zic pentru cei din lumea modernă, însă o bucăţică din lume suntem şi noi, săracii.

Poate vor zice unii că şi la radio auzi Evanghelie, Liturghie şi Predici. Cum nu, cum nu! le auzi foarte frumos după ce rag ca boii fel de fel de măscărici lumeşti şi te întunecă cu cele păgâneşti, apoi începe să îngâne şi cele sfinte după cum şi diavolul, ispitindu-L în tot chipul pe Mântuitorul în pustie Îi pomeneşte şi de cuvinte din Scriptură. Dar oare din evlavie o face asta?

Acum să lăsăm moda în pace şi să ne întoarcem la vorba noastră. Eu cred că o îndeletnicire pe care o aveau şi părinţii din vechime nu vatămă de loc pe lumea de azi. Mai ales dacă materialele, adică frunzele, pentru rucodelie sunt luate din Sfânta Scriptură şi nu au nimic străin de pravoslavnica credinţă.

Or fi poate mulţi care sunt ghiftuiţi şi n-au nevoie de vreo gustare săracă pe care le-o întind eu smeritul. Pentru asta nu este nici o supărare. Cu sila nu pot face pe nimeni să primească lucrul meu.

Eu împart din rodul ostenelilor mele la oricine se întâmplă, fără să am vreo pretenţie de plată, căci acum plata mi-ar aduce mai mult pagubă decât folos.

Un bătrân din Egipt împletea coşniţe şi le arunca pe apă, căci nu avea cui le vinde. Şi eu împletesc ce pot şi neavând chip de vânzare le arunc la trecători (adică la fraţii şi surorile de acelaşi neam) pe degeaba. Cine are nevoie primeşte rucodelia mea şi caută să folosească şi altora. Alţii primesc hârtiile ca să le aştearnă frumos pe masă, ori pe fundul cufărului. Şi în sfârşit sunt unii mai habotnici, (mai grăbiţi în viaţă) cari în graba lor cea mare le calcă în picioare pe bietele mele împletituri, sau le sfâşie frumos şi se duc în drumul lor. Pot să le zic ceva la unii ca aceştia? Nicidecum. Că eu le-am întins de bunăvoie. Nu mi-au cerut ei.

După cum nu-mi este de folos ca să cer plată de la cei cari se folosesc de rucodelia mea, tot aşa nu pot să mă supăr, dacă cineva o defaimă sau o distruge.

În Sfânta Evanghelie, Domnul ne arată prin pilda semănătorului, că sămânţa se aruncă în toate părţile: şi lângă cale, şi în spini, şi pe locuri pietroase, ca şi pe pământul cel bun. Că din toate semincioarele tot va răsări ceva la urmă (deşi poate că sămânţa este cam slabă).

Din ceea ce mi-a dat Bunul Dumnezeu şi din cele ce am adunat din cărţile Sfinţilor Părinţi, eu mă străduiesc să alcătuiesc cărticele mici sau foi, pe care să le am la îndemână pentru folosul meu şi a celor care poate sunt lipsiţi de cărţi, iar dacă le au, poate că nu au vremea să le citească în întregime. De aceea eu le scriu mai pe scurt pentru uşurinţă. Aceste foi şi caiete sunt ca nişte sâmburaşi duhovniceşti pentru cei cu sufletul nevoiaş ca şi mine.

Acei care sunt sătui de poame cărnoase, desigur că nu se uită la sâmburi. Dar îi rog, pentru Dragostea lui Dumnezeu să nu le calce în picioare şi să piardă aceste semincioare, care sunt adunate cu sudori şi cu lacrimi, căci vor veni zile, când se vor strânge de vrăjmaşi cărţile cele bune (adică poamele cele duhovniceşti) şi atunci nevoiaşii vor căuta sâmburaşi vechi şi nu vor afla.

Va veni vremea când va fi foamete de cuvântul lui Dumnezeu şi Biserica se va refugia în pustie, prin crăpăturile pământului.

De aceea vă rog să păstraţi ca ochii din cap Sfintele cărţi, iar însemnările scoase din ele să nu le defăimaţi, dacă ele n-au ceva străin la dreapta credinţă.

Cele scrise din nevrednicia mea sunt: o parte tâlcuite din greceşte (cari nu s-au scris încă pe româneşte), iar altele sunt alcătuite pe scurt din Sf. Scriptură, ori din cărţile Sf. Părinţi (ca o esenţă dintr-o floare) şi sunt aşezate în calupul versului, ca să fie mai uşor de citit. Toate au în ele chiagul dreptei credinţe şi sunt presărate cu mărturii de la Sf. Părinţi ca şi cu nişte mirodenii, ca să nu se strice. Vă rog pe toţi din inimă să înţelegeţi şi asta: că eu pe toate le scriu pentru mustrarea neputinţelor mele şi pentru trezirea simţurilor mele cele amorţite. Totodată ele sunt şi ca o mărturisire înaintea Ziditorului, a nenumăratelor mele fărădelegi, când nu mai am cui le mărturisi.

Deci să nu vi se nască părerea că eu le scriu pentru mustrarea altora. Eu toate le scriu pentru mustrarea mea, că doară va lua vreun folos ticălosul meu suflet. Dacă mustrarea conştiinţei mele se potriveşte şi la alţii asta nu înseamnă că eu le-am scris în pofida lor. Dacă înainte vreme am amintit şi nume străine în foile mele, apoi asta am făcut-o numai în problema Iordanului şi nu din răutate, ci din adâncă durere pentru un locaş sfânt, care se pustieşte, pentru hatârul unuia ca Gherasim.

Mi-ar fi cu neputinţă să alcătuiesc stihuri, până nu simt adânc în inima mea ceea ce scriu. Cuvintele stihurilor izbucnesc din inimă ca nişte scântei dintr-o cremene, dar asta se întâmplă numai atunci când cremenea inimii este lovită de amnarul durerii sau al bucuriei, al mustrării pentru păcate sau al recunoştinţei faţă de milostivul Dumnezeu. Ceea ce nu simt, eu nu pot cânta în versuri, adică nu pot împleti cuvinte în stihuri care să mişte inima altora.

Când scriu ceva mai mişcător, simt o durere în inimă, ca şi cum stihurile ar fi nişte fărâmituri desprinse din însăşi inima mea zdrobită, de aceea şi cuvintele curg însoţite de lacrimi uneori. Pentru asta adevăratele stihuri mişcă pe cititori aproape tot aşa cum a fost mişcată şi inima celui ce a scris.

De aici puteţi înţelege mai bine că stihurile mele zugrăvesc durerea ori bucuria inimii mele, iar nu dureri ori bucurii străine. Eu până nu simt, nu pot scrie.

Până nu mă mustră cugetul, nu pot să scriu stihuri de mustrare.

Şi acum fraţilor şi surorilor duhovniceşti, de v-am jignit cu ceva prin cuvintele mele sau prin purtările mele, vă rog întru numele cel Sfânt al Domnului să mă iertaţi, căci cine ştie dacă ne vom mai vedea în viaţa asta. Să nu aveţi vreo părere greşită din cele ce scriu eu. Au fost unii, care m-au rugat să le copiez din hârtiile mele şi din asta am prins curaj să scriu mai multe şi să le împrăştii la mai mulţi fraţi şi surori, către care eu mă simt mai îndatorat pentru multe binefaceri. Când eu eram în grea strâmtoare şi sărăcie, mai toţi au alergat ca să mă ajute cu ceva, ba unii au ajuns până la jertfă. Şi eu am primit prinosul dragostei lor cu mulţumire. Azi, oare de ce să vă jignească, dacă eu vă întind cu drag, rodul cel sărac al ostenelilor mele? Aud că unii se înfurie şi vor să împungă, când eu le întind cu dragoste ceea ce am.

Din nou vă zic să iertaţi pe săracul vostru frate, care n-are ceva mai bun, ceva mai de preţ să vă pună înainte, ca chezăşie pentru dragostea ce vă datorează. Acest frate al vostru a fost gata odinioară să se jertfească pentru folosul vostru obştesc, dar voi nu l-aţi priceput, iar jertfa lui aţi defăimat-o, de aceea nu v-a putut ajuta. El însă va rămâne adânc recunoscător la cei care i-aţi ridicat oarecând crucea greutăţilor (ca şi Simion Cirineanul), sau i-aţi şters sudorile de sânge pe drumul cel greu al necăjitei lui egumenii.

(…)

Dacă aş şti că măcar câţiva au dragoste să jertfească o oră pe săptămână pentru citire, eu aş prinde mult curaj să descopăr multe comori duhovniceşti din limba greacă.

(…)

Mântuiţi-vă cum puteţi şi prin cine puteţi, că Slavă Domnului, încă mai aveţi prin cine.

Pentru mine gropniţa de aici se arată a fi mai primitoare decât nisipul Sfântului Iordan.

Lui Sf. Ioan Botezătorul îi place să rămâie mai departe singur, desculţ şi flămând, acolo pe malul Iordanului (3), decât să aibe un ucenic nepriceput ca mine.

Al vostru nevrednic frate şi smerit rugător către Domnul, Ioan Ieromonahul.

(1) A fost egumen la schitul românesc de la Iordan.
(2) S-a retras la peştera şi Schitul Sf. Ana
(3) Schitul românesc de la Iordan avea ca patron pe Sf. Ioan Botezătorul.

2

Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin