Duminica Ortodoxiei, biruința icoanei

Categorii: Articole ; 01 March 2015
Print Friendly

Dragi prieteni, vă scriem câte ceva despre Duminica Ortodoxiei, a biruinței și a icoanelor, dorindu-vă să fiți mereu mărturisitori și iubitori ai adevărurilor ortodoxe.

Jean-Claude Larchet ne explica ce este icoana si care este rolul ei: ICONARUL SI ARTISTUL

Daca icoana este o forma de arta, atunci ea nu este o arta obisnuita, oricare ar fi ea, ci o arta sa­cra, atat in ceea ce priveste rostui ei, cat si modul de realizare. Icoana are rostul de a fi cinstita de catre cre­dinciosi in cadrul liturgic al bisericii sau in ca­drul privat al caminului, „biserica de acasa”, cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur.

Cinstirea ei se arata prin semne exterioare: inaintea icoanei crestinii ortodocsi fac metanii mici sau mari (inclinari si prosternari); o saru­ta cu mult respect si iubire, facand semnul Cru­cii; aprind lumanari si, fireste, se roaga; adesea o poarta in procesiuni.

Icoana poate contine elemente de peisaj, de interior sau arhitecturale, dar are intotdeauna in centru una sau mai multe persoane: Hristos sau Maica Domnului sau sfinti, singuri ori insotiti de alte persoane, reprezentati fie dincolo de timp, fie intr-un moment precis al vietii sau lucrarii lor pamantesti.

Dupa cum a stabilit Sinodul VII Ecumenic de la Niceea (787), contra iconoclastilor care-i acu­zau de idolatrie pe cei care cinsteau icoanele, acestea nu sunt obiect de adorare (care se cuvi­ne doar lui Dumnezeu), ci de cinstire indreptata nu catre reprezentarea propriu-zisa, realizata cu ajutorul lemnului, formelor si culorilor, ci catre „prototip”, catre persoana reprezentata.

Icoana este sprijinitoarea rugaciunii, ajutand sufletul sa dobandeasca, prin imitarea sfantului infatisat in ea, buna si cuvenita asezare duhov­niceasca, ca sa se poata astfel aduna din risipi­rea in cele de rand si inalta la cele de sus. Dar ea este mai mult decat atat. Forma ei deosebita i se face crestinului cale duhovniceasca de unire cu sfantul infatisat in ea si de primire a harului pe care acesta il poarta. Icoana e atat de imbiba­ta de harul acesta, incat adesea se petrec semne minunate: in lumea ortodoxa multe icoane sunt izvoratoare de mir, vadire a „bunei miresme a lui Hristos” (II Cor. 2,15) si a sfintilor Sai, si prin atingerea lor se savarsesc tot felul de minuni.

Icoana este intotdeauna inconjurata de o ra­ma, care este parte din icoana, fie pictata, fie ca o mulura. E asemenea cadrului unei usi sau al unei ferestre, care leaga lumea aceasta de lumea cealalta, a Imparatiei lui Dumnezeu, si le deschide una catre alta, ca sa-si vorbeasca si sa se cunoasca. Pe de o parte, icoana il petrece pe om duhovniceste in cealalta lume in chip simtit – avand, asadar, partas si trupul; pe de alta parte, prin ea ni se arata, vin la noi si ne cerceteaza du­hovniceste in aceasta lume, Mantuitorul, Maica Sa si sfintii. Cel ce priveste la icoana e la randul sau privit de sfantul din ea, e sorbit intr-o alta dimensiune. Prin icoana Imparatia lui Dumne­zeu este intr-un anume fel de pe acum aici, iar noi suntem intr-un anume fel de pe acum acolo, aproape de Dumnezeu si de sfintii Sai, primind pregustarea celor ce vor sa fie.

Chiar daca icoana este, inainte de toate, un portret, centrat pe ceea ce are persoana mai ca­racteristic, adica pe chip, ea nu este totusi un portret obisnuit. Icoana nu infatiseaza persoane­le in realitatea lor pur omeneasca, pamanteasca, trupeasca, ci in realitatea lor divino-umana, adi­ca in starea in care firea omeneasca a fost trans­figurata prin harul dumnezeiesc si in care per­soana, ramanand ce este dupa fire, s-a inaltat la viata cea mai presus de fire. Icoana lui Hristos nu infatiseaza nici firea Sa omeneasca, nici dumnezeiasca Lui fire, ci Persoana Sa, in care natura omeneasca si cea dumnezeiasca s-au unit in chip neamestecat si nedespartit. Icoanele Maicii Dom­nului si ale sfintilor infatiseaza persoane in care firea omeneasca este unita cu energiile dumne­zeiesti, patrunsa si transfigurata de ele;icoanele ni le arata in starea in care au devenit „partasi dumnezeiestii firi” (II Ptr. 1, 4) sau „dumnezei prin har“, dupa fagaduinta dumnezeiasca (cf. Ps. 81, 6; In 10, 34) si dupa marturia Parintilor.

Chipul si trupul sfintilor din icoane nu poar­ta, asadar, nici urma de semn al firii celei cazute, in care sa se vada pacat si patimi, simtire supusa desfatarii, nici un semn de stricaciune, nimic din povara si ingrosarea trupului de lut; dimpotriva, sunt inzestrate cu insusiri care arata transfigura­rea savarsita in ele de energiile dumnezeiesti si de prezenta harului;prefigureaza trupurile sla­vite ale dreptilor la invierea cea de obste (Filip. 3, 21; I Cor. 15, 44). Trasaturile fetei si indeosebi privirea vadesc instrainarea lor de lumea aceasta, pacea cereasca salasluita in ei, infranarea, fe­cioria, curatia, smerenia si dragostea lor. Nu-i vedem zambind, caci bucuria lor e toata inaun­tru; pe chipul lor se vede mai intai de toate sme­renia, cainta, luarea-aminte la Dumnezeu si mi­la de oameni. Statura hieratica ii arata viind in afara timpului acestei lumi, in vesnicie. Lumina dumnezeiasca necreata, nemateriala si nestricacioasa in care sunt scaldati este reprezentata in mod simbolic de fundalul poleit cu aur, mate­rie stralucitoare si nestricacioasa. Lumina care ii invaluie si care iradiaza din ei – inchipuita prin linii delicate si albe (asa-numitele „lumini”) tra­sate in mod armonios pe chipul lor – se revar­sa peste vesmantul lor si peste toate fiintele din preajma. Aceasta lumina izvoraste din launtrul lor si straluceste peste tot la fel; de aceea, nu vom afla in icoane umbre sau tehnici de clar-obscur sau vreo sursa exterioara de lumina.

Icoana arata si statorniceste cu mijloacele de expresie care-i sunt proprii, de natura simbolica, transfigurarea celor infatisati; firea omeneasca se face transparenta pentru har si se arata pre­schimbata de har. De aceea, se cuvine ca iconarul sa puna drept bun inceput al lucrului sau icoa­na Schimbarii la Fata, prototip si temei a orica­rei icoane.

In icoana, tot ce este in jurul persoanei sfintite si indumnezeite este scaldat si preschimbat de ha­rul care izvoraste din ea, si inaltat la starea in ca­re nu mai lucreaza legile firii cazute. Aceasta este ratiunea – iar nu presupusa naivitate a pictorului – pentru care plantele si animalele sunt infatisate intr-un mod care pare strain de firea lor obisnuita; de aici, ciudata arhitectura a cladirilor; de aici, aspectul plutitor al vesmintelor si obiectelor, care nu se mai supun legii gravitatiei. Perspectiva in­sasi, inversata, simbolizeaza rasturnarea valori­lor acestei lumi, savarsita de Evanghelie, si o no­ua vedere pe care o da vietuirea crestina.

 Iconarul

Chiar daca icoana poate sa exprime capaci­tatile artistice, talentul si chiar geniul celui care a realizat-o, iconarul nu este un artist. Artistul, pornind de la o inspiratie ce izvoraste dinstra­fundurile inconstientului sau, creeaza lucrari originale, care sunt expresia individualitatii sale si o pun in valoare pe plan social. Iconarul este un slujitor al Bisericii, care nu are alt scop decat acela dea exprima cu adevar si frumusete cre­dinta Bisericii.

Icoana infatiseaza in forme si cu­lori adevarurile pe care Sfanta Scriptura, sinoa­dele, scrierile Sfintilor Parinti si Vietile Sfintilor le exprima in cuvinte. Rostul icoanei e teofanic – de revelare a dumnezeiescului -, dar si catehetic; iconarul are, asadar, o mare raspundere fata de Adevarul pe care-l impartaseste si fata de cei care se vor impartasi de el. Individualitatea sa – eul sau – trebuie sa paleasca in fata adevaru­lui pe care-l exprima, fie ca este o scena din via­ta lui Hristos, fie ca este vorba de o persoana in­dumnezeita, de un sfant.Insusirile de capetenie ale unui iconar se cuvine sa fie supunerea (fata de Biserica) si smerenia (fata de Dumnezeu, de Maica Domnului si de sfinti); el trebuie sa aiba duhul si inima curate si sa-i iubeasca pe cei pe care-i zugraveste. Pentru aceasta, iconarul trebu­ie sa se faca partas la viata Bisericii si sa vietuias­ca potrivit poruncilor dumnezeiesti. Munca ico­narului este strans legata de randuiala vietii li­turgice si de asceza personala necontenita. Mai inainte de a-si incepe lucrul sau, iconarul trebuie sa posteasca, sa se spovedeasca si sa se impartaseasca, iar lucrul sa si-l savarseasca in tacere si rugaciune.

Supunerea fata de canonul iconografic im­pune ca iconarul sa nu se lase purtat de voia sa, de imaginatia si fantezia sa creatoare; el trebuie sa-i zugraveasca pe Hristos, pe Maica Domnu­lui, pe sfinti si scenele din viata lor asa cum le stim din Evanghelie, din Vietile Sfintilor si din Sfanta Traditie, perpetuata in chip viu in Bise­rica. Insa odata respectate aceste principii, ico­narul are parte de o adevarata libertate in re­prezentarea temelor, iar personalitatea sa, ca si particularitatile culturale ale Bisericii locale din care face parte, se pot exprima pe deplin. De aceea una si aceeasi tema iconografica da nastere unor reprezentari diverse, esenta celor re­prezentate ramanand intacta. Şi intotdeauna ii vom recunoaste pe Hristos, pe Maica Domnu­lui, pe un sfant sau altul, sau scenele din viata lor, cu toate ca au fost zugraviti in diferite locuri si timpuri, de iconari cu personalitate si talent diferit. Tot asa cum cei patru evanghelisti ves­tesc fiecare in felul sau una si aceeasi „Evanghe­lie” si dupa cum Sfintii Parinti rostesc, prin gra­iuri si rationamente diferite, aceleasi adevaruri de credinta, pastrand astfel nestirbita kerygma – tezaurul de credinta -, desi o infatiseaza in­tr-un chip mereu nou, potrivit personalitatii si pregatirii lor, ca si contextului cultural in care au vietuit.

[…]

Temeiurile spirituale ale reprezentarii iconografice a spatiului

Inainte de orice alta observatie, este absolut necesar sa amintim ca icoana nu este o opera de arta in sensul obisnuit al termenului, ci o ope­ra de arta sacra, care are drept scop esential in­fatisarea Revelatiei crestine intr-un mod cat mai adevarat si punerea in relatie a credinciosilor ca­re cinstesc icoana cu continutul sau spiritual. Ea exprima prin forma si culoare acelasi adevar pe care Sfanta Scriptura il exprima prin cuvant, asa cum subliniaza Canonul 3 al Sinodului din 870:

Dupa cum prin cuvintele acestei carti [ale Sfin­tei Scripturi] cu totii ajungem la mantuire, tot asa, prin icoanele acestea cu culorile lor, cu to­tii, invatati si neinvatati, dobandim din ele mare folos. Cele rostite prin cuvinte icoana ni le ves­teste si ni le face vrednice de cinste prin culori“.1

De aceea, iconografia, departe de a fi o simpla forma de arta cu subiect religios, care sa lase ar­tistului o libertate totala de interpretare si expri­mare, il sileste sa se conformeze in mod riguros continutului Revelatiei, asa cum ii este dat sa-l cunoasca si sa-l traiasca in Biserica, si sa se foloseasca, pentru a o exprima, de mijloace potrivi­te cu scopul artei sale. Aceasta inseamna ca ico­nografia trebuie sa fie conforma cu Revelatia nu doar prin subiectul reprezentat, ci si prin felul in care il reprezinta. Este motivul pentru care com­pozitia icoanei nu poate fi inteleasa independent de temeiurile ei dogmatice.2

a. Persoana in umanitatea sa indumnezeita, fundament si centru dogmatic al icoanei

Fundamentala in icoana este dogma crestina a intruparii, adica faptul ca cea de-a doua Per­soana a Sfintei Treimi, Fiul lui Dumnezeu, S-a in­trupat, facandu-Se om deplin si ramanand Dum­nezeu deplin, unind in ipostasul Sau in chip neamestecat si nedespartit cele doua naturi, cea dumnezeiasca si cea umana. In vreme ce in Ve­chiul Testament Dumnezeu nu Se facea cunos­cut oamenilor decat prin cuvinte si simboluri, fapt care nu permitea reprezentarea Sa, El S-a aratat in Persoana Cuvantului intrupat. Dupa cum scrie Sfantul Ioan Damaschin in Primul tra­tat in apararea icoanelor3:

Odinioara, Dumnezeu cel necorporal si fara de forma nu se zugravea deloc. Acum insa faptul ca Dumnezeu S-a aratat in trup si a locuit printre oameni, face icoana chi­pului vazut al lui Dumnezeu“.

Prototipul oricarei icoane este asadar repre­zentarea Persoanei Cuvantului in omenitatea Sa plina de Dumnezeire. Toate celelalte icoane au ca model icoana lui Hristos, asa cum arata Canonul 3 al Sinodului din 8704. Intr-adevar, potrivit credintei crestine ortodoxe, in Persoana lui Hristos, Dumnezeu S-a facut om pentru a desfiinta despartirea creata de pacat intre om si Dumne­zeu, pentru a restaura natura umana si a o fa­ce partasa la natura dumnezeiasca, fapt pe care Sfintii Parintii il exprima pe scurt prin bine-cunoscuta formula: „Dumnezeu S-a facut om pen­tru ca omul sa se faca dumnezeu.

Indata dupa icoana lui Hristos vine cea a Mai­cii Domnului (Theotokos), prima faptura ome­neasca indumnezeita. Urmeaza icoanele sfintilor, in care acestia sunt reprezentati in starea duhovniceasca a firii lor omenesti transfigurate si indumnezeite prin harul dumnezeiesc.5

Astfel, icoana este intotdeauna, in esenta ei, reprezentarea unei persoane in umanitatea sa indumnezeita (Persoana dumnezeiasca in cazul lui Hristos, persoana omeneasca in cazul Fecioarei si al sfintilor). Pe aceasta persoana vrea iconarul s-o faca cunoscuta si cinstita de credinciosi, cu ea vrea el sa-i aduca in comuniune pe credinciosi. Asadar, pe ea o pune in centrul compoziti­ei sale; in jurul ei randuieste si spre ea indreapta toate celelalte reprezentari.

De aceea, nu are nici un rost sa cautam in icoana un principiu de compozitie geometrica care sa stea la baza structurii sale, de exemplu un punct geometric care sa constituie centrul ei. Centrul icoanei nu este geometric, ci dogmatic. Pentru ca iconarul nu vrea doar sa infatiseze o persoana, ci si sa ne puna in legatura cu ea, ar fi tot atat de lipsit de sens sa cautam in icoana un centru geometric pe cat de fara rost ar fi si cautam centrul geometric al unei persoane in carne si oase pe care o avem in fata ochilor sau al unei trairi. De altfel, este interesant sa observam ca in­cercarile recente de a determina centrul geometric al icoanelor reprezentative nu au dus la nici un rezultat; din ele reiese ca nu exista vreo con­stanta in aceasta privinta (ceea ce demonstreaza ca iconarii nu aplica nici o tehnica prestabilita), si ca acest centru – determinat de altfel dupa me­tode variabile, mai mult sau mai putin arbitrare – nu corespunde niciodata cu un element semnificativ al icoanei, nici cu ceea ce ochiul inchinatorului sesizeaza imediat ca fiind centrul ei dogmatic, aflat adesea destul de departe de centrul ei geometric.

Un lucru sigur este insa acesta: daca in icoana persoana constituie intotdeauna un centru, chipul ei este si el un centru al persoanei, spre care converg toate liniile trupului si ale vesmintelor sale. Prin chip se manifesta si se comunica rea­litatea spirituala a persoanei, si in mod special prin privire – care constituie la randul ei un cen­tru, centrul fetei.

Aceasta corespunde de altfel experientei de zi cu zi oferite de relatiile interpersonale, dar ea e subliniata in mod deosebit in icoana prin prezenta nimbului – insemn al lu­minii dumnezeiesti pe care o raspandeste chipul slavit al lui Hristos si al sfintilor Sai -, ca si prin caracterul deosebit de expresiv si plin de semni­ficatii al privirii lor. Insa trebuie sa ne ferim de orice descompunere analitica a icoanei; continu­tul ei nu constituie subiectul de analiza al mintii rationale, ci e menit sa fie sesizat de mintea contemplativa si duhovniceasca intr-o vedere intui­tiva si atotcuprinzatoare. Icoana se daruieste ve­derii ca un intreg care nu poate fi imbucatatit, si iconarul o picteaza ca pe un ansamblu unitar, ale carui elemente sunt legate organic intre ele. S-o spunem inca o data: adevaratul centru al icoanei este stabilit de iconar ca centru spiritual, si nu ca un centru geometric (si cu atat mai putin ca un punct!), si este menit a fi sesizat de privitor.

b. Criteriul importantei spirituale

Toate acestea arata ca in icoana persoana ocu­pa un loc central in raport cu celelalte elemen­te reprezentate: natura, animale, cladiri, obiecte etc, care, prin urmare, ii sunt subordonate, con­verg spre ea, sunt ordonate in functie de ea.

Dar ce se intampla cand in icoana sunt infati­sate mai multe personaje? In acest caz, criteriul este importanta lor spirituala. Astfel, in toate icoanele care il infatiseaza pe Hristos, locul cen­tral este ocupat in mod firesc de El, pentru ca, desi Se arata om ca toti ceilalti oameni, El este in acelasi timp Dumnezeu si Mantuitorul. Tre­buie sa spunem de altfel ca icoanele Il reprezinta de obicei in momentele esentiale ale lucrarii Sale rascumparatoare, savarsind fapte mantuitoa­re. Fecioara ocupa cel de-al doilea loc, ca Maica a lui Dumnezeu, cea care a nascut Cuvantul lui Dumnezeu cu trup, cea dintai persoana umana indumnezeita. Urmeaza apoi sfintii si ingerii.

Uneori, in aceeasi icoana sunt infatisate mai multe scene diferite. Icoana Nasterii lui Hristos, de exemplu, il reprezinta de obicei jos, in stanga, pe Dreptul Iosif ispitit de indoiala, iar la dreap­ta imbaierea Pruncului; in partea de sus, in stan­ga, sosirea magilor, iar in dreapta, vestirea Nas­terii de catre ingeri. Pentru ca sunt mai putin im­portante decat evenimentul principal, Nasterea Domnului, aceste scene au o pozitie periferica in icoana si sunt de dimensiuni mai mici, chiar da­ca uneori sunt situate in prim-plan.

In schimb, atunci cand in icoana sunt infati­sati mai multi sfinti laolalta, fara sa se puna ac­cent pe vreunul dintre ei, fiecare constituie in si­ne un centru, ceea ce arata caracterul distinct si unic si valoarea absoluta a fiecarei persoane, fa­ra insa ca reprezentarea sa-si piarda unitatea si armonia, deoarece toti sunt infatisati ca impartasindu-se din acelasi har indumnezeitor, ca per­soane care au dobandit in egala masura asema­narea cu Dumnezeu si sunt acum partase la una si aceeasi natura omeneasca indumnezeita. De aceea toti au aceeasi dimensiune, indiferent de felul in care sunt pozitionati unul fata de altul.

Se vede de aici ca locul si dimensiunea per­soanelor si a scenelor reprezentate se raportea­za la importanta lor spirituala; ele nu sunt in nici un caz determinate de un criteriu geometric, ca in perspectiva centrala (un alt motiv pentru ca­re aceasta nu este folosita in icoana). Un astfel de criteriu este, dupa cum am vazut, in mod nece­sar subiectiv si arbitrar, iar iconarul, care vrea sa fie un martor credincios Traditiei si sa reprezinte intocmai (pe cat ii ingaduie puterile) invatatura si practica Bisericii, nu-si poate subordona com­pozitia unor criterii individuale sau arbitrare si nici unor principii geometrice sau estetice; dim­potriva, el are datoria de a se conforma unor cri­terii dogmatice foarte precise. De altfel, el nu le socoteste pe acestea drept constrangeri exterioa­re, drept reguli rigide, ci o norma interioara care corespunde experierii Adevarului revelat, de ca­re are parte el insusi, ca madular al Bisericii.

c. Dublul realism al icoanei

Compozitia icoanei in functie de criterii dog­matice nu risca oare sa o indeparteze de expe­rienta psiho-fiziologica a realitatii, in conditiile in care tocmai am vazut ca ea este mai aproape de aceasta decat constructia perspectivei moder­ne? Caci, desi este adevarat ca viziunea pe ca­re o avem despre obiectele indepartate tine cont de cunostintele noastre cu privire la dimensiu­nile lor reale si stabileste astfel o compensare, ea nu merge totusi pana la a inversa raporturile si a prezenta mai mic un obiect aflat in fata si mai mare un obiect aflat in spate, sau pana la a ne fa­ce sa vedem obiectele indepartate unele de alte­le ca avand dimensiuni egale, asa cum observam adesea in reprezentarea iconografica.

De fapt, am dorit sa aratam ca reprezentarea potrivit perspectivei centrale nu este atat de realista cum se pretinde si ca reprezentarea iconogra­fica este in anumite privinte mai realista si in orice caz corespunde mai bine cu experienta noastra vi­zuala. Dar nu pretindem ca icoana este sub toate aspectele conforma cu realitatea pe care ne-o infatiseaza experienta de zi cu zi, si nici ca ea incearca sa o reprezinte in acelasi fel ca arta realista.

Nu trebuie sa uitam, intr-adevar, ca iconogra­fia vrea sa infatiseze cat se poate de fidel dubla realitate – umana si divina – a persoanelor re­prezentate, aratandu-ne tot ce este in jurul lor scaldat si transfigurat de harul dumnezeiesc ca­re iradiaza din ele. De aceea icoana este de do­ua ori realista: in ea sunt reunite omenescul si dumnezeiescul (asa cum acesta ni se impartases­te prin energiile Sale), lumea creata si harul ne­creat, timpul si vesnicia, realitatea istorica si re­alitatea metaistorica, realitatea pamanteasca si materiala laolalta cu realitatea cereasca si nema­teriala.

Ratiunea de a fi a artei sacre – scrie L. Uspensky – este tocmai aceea de a oferi o mar­turie vazuta despre aceste doua realitati: ea este realista in ambele sensuri, si prin aceasta icoa­na se deosebeste de orice alta imagine, tot asa cum textele sfinte se deosebesc de orice alta cre­atie literara.”6

Iconarul ii reprezinta pe Hristos, pe Maica Domnului, pe sfinti sau evenimentele esentiale din viata lor pamanteasca, in realitatea lor isto­rica, asa cum a aflat-o din traditia orala si scrisa a Bisericii. Aceasta explica stricta conformitate a reprezentarii cu cadrul si aspectul istoric al eve­nimentelor, asa cum sunt ele relatate in Sfinte­le Scripturi sau in Vietile sfintilor, si fidelitatea cu care sunt transmise trasaturile caracteristice ale persoanelor infatisate, care le face usor de recunoscut de la o epoca la alta, de la o societate la alta, de la un iconar la altul. Prin aceasta ico­nografia isi manifesta respectul fata de adevar si totodata se supune unei necesitati de ordin spi­ritual: aceea a conformitatii chipului cu prototi­pul sau, prin care se pastreaza o legatura directa si vie cu el. Astfel, Sfantul Teodor Studitul, unul dintre principalii aparatori ai icoanelor din perioada iconoclasta, scrie:

Chiar daca, din pricina nedesavarsirii lucrului, nu putem vedea in icoa­na o imagine absolut conforma cu originalul, in cuvintele noastre nu se va afla nici o rastalmacire, fiindca cinstim icoana pentru asemanarea ei cu prototipul, iar nu pentru ca nu seamana cu el“.7

Din acest motiv, scrie L. Uspensky,

Biserica Ortodoxa nu a ingaduit niciodata pictarea icoa­nelor dupa imaginatia pictorului […], pentru ca lucrul acesta ar insemna o ruptura constienta si totala de prototip; atunci numele purtat de icoana nu ar mai corespunde persoanei infatisate si ar aparea astfel o falsificare evidenta, pe care Bi­serica nu o poate tolera“.8

Aceasta prima forma de realism insa nu con­stituie ea singura icoana si ea singura nu ne permite sa intelegem natura icoanei. In icoana Sa, Hristos nu este reprezentat in omenitatea Sa, asa cum era ea vazuta de cei necredinciosi, ci in omenitatea Sa slavita, indumnezeita prin unirea cu natura dumnezeiasca, pe care Sfantul Duh o descopera celor credinciosi si pe care Apostolii, inainte de luminarea lor la Rusalii, au putut-o zari pentru o clipa in vremea Schimbarii Sale la Fata.

Tot astfel, sfintii nu sunt reprezentati in fe­lul in care i-am vedea intr-o fotografie sau cum se arata in mod obisnuit privirii, ci in umanitatea lor curatita, preschimbata, luminata si indumne­zeita de har, asa cum ii vede privirea duhovni­ceasca a celui credincios. Iar fiintele si lucruri­le din jurul lui Hristos si al sfintilor sunt si ele infatisate ca partase, datorita acestora, la acelasi har dumnezeiesc, si prin insusi faptul acesta ele constituie o lume diferita de lumea cazuta, o lu­me transfigurata si innoita de energiile dumne­zeiesti de care e patrunsa.

Astfel, la realismul pe care-l putem numi is­toric se adauga un realism pe care-l putem nu­mi spiritual sau inca si simbolic, pentru ca este limpede ca tocmai cu ajutorul simbolurilor pic­torul face vizibile cele pe care nu le vede decat ochiul cel duhovnicesc, prin ele sugereaza ceea ce nu poate fi exprimat direct nici prin cuvant, nici prin imagine, nici prin alt mijloc omenesc.

Astfel, in icoane fiintele nu sunt reprezenta­te doar prin caracteristicile esentiale, naturale si istorice pe care le au in aceasta lume si care le fac usor de recunoscut, ci si prin trasaturi care indica participarea lor la o alta realitate, apartenenta lor la o alta lume. In acest fel, fiintele si lu­crurile raman ceea ce sunt prin natura lor: oa­menii raman oameni, si printre ei batranii sunt batrani, tinerii, tineri, copiii, copii, al caror trup isi pastreaza structura si proprietatile esentiale; tot asa, animalele raman animale, iar plantele -plante, cu toate caracteristicile lor specifice. Dar partasia la viata dumnezeiasca ii preschimba si-i innoieste;icoana ii infatiseaza asadar ca pe unii care au pierdut trasaturile caracteristice natu­rii celei cazute; ii infatiseaza curatiti prin harul dumnezeiesc, readusi de el la adevarata lor na­tura si condusi la plinirea ei. De aici impresia de stranietate pe care privirea profana o resimte in fata unei icoane. Pentru ca tot ce se vede in ea ii este cunoscut si totusi nimic nu este ca cele din „aceasta lume“. Chipurile si trupurile si-au pier­dut trasaturile „carnale” si dezvaluie prin forma lor starea de duhovnicie la care s-au inaltat sfintii. In legatura cu aceasta, Leonid Uspensky spu­ne ca:

Aceste detalii cu aspect neobisnuit, mai ales cand e vorba de organele de simt infatisate in icoane, acesti ochi lipsiti de stralucire, aceste urechi cu forme uneori bizare, toate acestea nu sunt reprezentate intr-o maniera naturalista, dar nu pentru ca iconarul n-ar fi putut sa le redea asa cum se vad in natura, ci pentru ca aici forma lor reala nu ar corespunde si nu ar avea nici o sem­nificatie. Rostul lor in icoana nu este acela de a ne apropia de ceea ce vedem in natura, ci de a ne arata ca ne aflam in fata unui trup care sesi­zeaza ceea ce in mod obisnuit scapa perceptiei, adica sesizeaza pe langa lumea fizica si pe cea spirituala“.9

In acelasi fel, animalele si plantele – pastrandu-si caracteristicile proprii speciei si ramanand astfel usor de recunoscut – isi pierd in icoana unele dintre trasaturile lor firesti, capatand si ele un aspect neobisnuit, care poate parea ciudat, dar care nu este nici un efect al stangaciei sau al naivitatii iconarului, nici marca unui anume stil, ci expresia supunerii lor la ordinea spirituala ca­reia i se supune si sfantul in preajma caruia se afla, semnul partasiei lor la harul de care acesta este plin si care iradiaza din el.

Şi obiectele pot sa dea o impresie ciudata, prin caracteristicile sau situarea lor; aceasta pentru ca in lumea spirituala in care sunt integrate nu mai functioneaza legile fizice ale acestei lumi. Cu adevarat aici e o lume noua, in care creatia este „izbavita din robia stricaciunii, ca sa fie partasa la libertatea maririi fiilor lui Dumnezeu” (Rom. 8,21).Astfel, vedem in icoane lucruri si poale de vesminte plutind in aer, semn ca nu mai sunt su­puse legilor gravitatiei, semn ca, la fel ca persoa­nele, lucrurile si-au pierdut materialitatea greoa­ie si s-au eliberat din determinismul materiei.

In ce priveste arhitectura, aceasta, cu toate ca participa la unitatea si armonia intregului ansamblu, are, spre deosebire de trupuri, care-si pastreaza destul de mult structura si proporti­ile naturale, un puternic caracter ilogic, care se manifesta, de exemplu, prin acoperisuri iesite in afara sau sprijinite pe cate o coloana marginasa, prin coloane suspendate in gol, prin usi sau fe­restre de nefolosit, pentru ca sunt foarte mici si ciudat plasate s.a.m.d.

Aceste elemente nu ara­ta neputinta pictorului de a realiza o constructie coerenta, sau – cum s-a spus uneori – un traditi­onalism care reproduce orbeste forme stravechi, complicate, disparute de mult si fara nici o sem­nificatie pentru lumea de azi; aceste elemente, dimpotriva, sunt alese in mod deliberat si cu bu­na stiinta astfel construite, pentru a exprima in mod simbolic faptul ca lumea spirituala asculta de alte legi, e intemeiata pe o alta ordine si supu­sa unei logici care nu tine de lumea aceasta; de aceea, ea ramane inaccesibila pentru categoriile rationaliste si cere, pentru a fi inteleasa, rastigni­rea inteligentei omenesti cazute, lepadarea „inte­lepciunii” acestei lumi.

Icoana exprima aici prin imagine ceea ce Scripturile spun de atatea ori prin cuvant: „Pierde-voi intelepciunea intelepti­lor si stiinta celor invatati voi nimici-o. Unde este inteleptul? Unde e carturarul? Unde e cercetato­rul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu ne­buna intelepciunea lumii acesteia?” (I Cor. 1,20); „Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca sa rusineze pe cei intelepti; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca sa le rusineze pe cele tari” (I Cor. 1, 27); „Nimeni sa nu se amageasca. Daca i se pare cuiva, intre voi, ca este intelept in veacul acesta, sa se faca nebun, ca sa fie intelept. Caci intelepciunea lumii acesteia este nebunie inaintea lui Dumnezeu” (I Cor. 3,18-19); „Omul firesc nu primeste cele ale Duhului lui Dumne­zeu, caci pentru el sunt nebunie si nu poate sa le inteleaga, fiindca ele se judeca duhovniceste” (I Cor. 2,14).

Caracterul paradoxal al icoanei intalneste ca­racterul paradoxal, chiar socant, al unor afirma­tii din Scriptura, si in general arata ca valorile crestine le contrazic pe cele lumesti si cer pentru a fi traite o convertire si o rupere de aceasta lu­me.

Caracterul straniu si neobisnuit al icoanei -spune L. Uspensky – este identic cu cel al Evan­gheliei. Caci Evanghelia este o adevarata provo­care pentru orice ordine si intelepciune a lumii acesteia. […] Şi tot asa cum propovaduirea Evan­gheliei este nebunie pentru intelepciunea lumii, icoana, care corespunde acestei propovaduiri, este si ea nebunie si scandalizeaza ochiul asa-zis „normal“, pentru care starea cazuta a lumii pa­re normala.

Formele iconografice ajung uneori la deformari care-l socheaza pe privitor. Dar si in Evanghelie multe intamplari il socheaza pe citi­torul superficial […]. Astfel de lucruri nu pot fi intelese decat in justa lor perspectiva, si nu dintr-un punct de vedere rationalist. Evanghelia ne cheama la viata in Hristos, pe care icoana ne-o infatiseaza. De aceea foloseste ea uneori forme nefiresti si contrariante, tot asa cum sfintenia ad­mite uneori forme extreme, care par nebunesti in ochii lumii”.10

Putem afla aici un alt motiv pentru careico­nografia exclude aprioric orice constructie ca­re sa respecte perspectiva centrala moderna, caracterizata, dupa cum am aratat, prin natura­lism si presupozitii rationaliste; ea foloseste, in schimb, in mod preponderent perspectiva inver­sa. Aceasta se dovedeste o modalitate simboli­ca de cea mai mare finete de a arata ca viziunea evanghelica este contrara celei din aceasta lume. Şi in acest caz icoana transpune in imagini ceea ce Sfintele Scripturi rostesc prin cuvant: „Astfel vor fi cei de pe urma intai si cei dintai pe urma” (Mt. 20, 16); „Daca cineva vrea sa fie intaiul, sa fie cel din urma dintre toti” (Mc. 9, 35); „Şi ca­re va vrea sa fie intai intre voi, sa fie tuturor slu­ga” (Mc. 10,44); „Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare in impa­ratia cerurilor” (Mt. 18,4); „Caci oricine se inalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta” (Lc. 14,11) etc.

In acelasi timp cu reprezentarea unei realitati istorice, care a existat intr-un anume loc si intr-un timp anume, icoana da marturie de caracterul supra-istoric al acestei realitati si ne-o arata elibera­ta de marginirile spatiului si ale timpului. Asa in­telegem de ce in icoana sunt alaturate, ca simultane, evenimente care s-au petrecut fiecare in alta vreme. Tot asa se explica si caracterul hieratic al persoanelor, zugravite cu chipul lor cel vesnic sau al scenelor, reprezentate potrivit semnificatiei lor universale si meta-istorice, si valorii lor mantuitoare pentru toti oamenii din toate timpurile.

Pe de alta parte, icoana ne prezinta un spatiu care nu este acest spatiu disociativ al lumii cazu­te, in care distantele separa si izoleaza fiintele, ci un spatiu unificat, nu in mod formal, printr-un artificiu geometric, ci in mod ontologic, prin partasia la acelasi har a tuturor fiintelor. In mod esential, iconarul exprima simbolic acest spatiu nou, in care distanta spirituala dintre fiinte este desfiintata, prin reducerea profunzimii campului.11 Prin folosirea perspectivei centrale, fireste, nu s-ar putea ajunge la acest rezultat, deoarece ea are efecte cu totul opuse; recursul la perspec­tiva inversa este, dimpotriva, un bun mijloc de a reprezenta un astfel de spatiu.

Reducerea profunzimii spatiale este si un semn clar al prioritatii acordate profunzimii spirituale. In timp ce perspectiva centrala exprima, asa cum am vazut, un infinit redus la aspectul pur spatial, icoana ii dezvaluie omului adeva­ratul infinit, care nu e material, ci spiritual, ca­re este un atribut al lui Dumnezeu, iar nu al lumii create. In vreme ce arta moderna ordonea­za compozitia incepand de la un punct de fuga unic, care se presupune ca reprezinta infinitul, iconarul, pentru a-l feri pe credincios de aceas­ta aparenta inselatoare, se straduieste, dimpotriva, sa reduca la maximum profunzimea, taind-o printr-un fond plat si uniform, numit „lumina” in limbajul iconografic. Toate fiintele reprezentate in icoana apar scaldate in aceasta lumina, ca­re nu izvoraste dintr-un focar precis definit, ci e «pretutindeni prezenta si toate plinindu-le“.

De aceea, iconarul – pe langa perspectiva geometrica centrala – elimina si perspectiva creata prin umbre, folosita de asemenea in arta moderna, care transpune distantele prin diferentele de intensitate ale luminii in raport cu un focar fix. Şi in acest caz, iconarul nu se foloseste de o aseme­nea tehnica pentru ca nu o cunoaste, ci pentru ca el infatiseaza o lume fara umbre, scaldata in in­tregime de lumina cea dumnezeiasca. „Lumina” icoanei simbolizeaza intr-adevar lumina dum­nezeiasca necreata, cea mai presus de simturi si mai presus de minte, in care Dumnezeu Se arata si Se impartaseste sfintilor, si care este expresia prin excelenta a harului Sau.12 Lumina este astfel cel mai potrivit simbol al adevaratului infinit. In acelasi timp, ea contribuie la unitatea compozi­tiei, deoarece simbolizeaza harul din care se im­partasesc toti cei infatisati in icoana.

d. Functia pedagogica a icoanei

Icoana nu este o opera de arta care se ofera contemplarii si desfatarii estetice, ci un obiect de cult care se ofera contemplarii si cinstirii du­hovnicesti. Cinstirea aceasta nu se acorda icoa­nei de lemn, ci prototipului ei, altfel spus per­soanei reprezentate in ea. Rostul ei este acela de a-i pune pe credinciosi in legatura cu aceas­ta persoana, pentru ca ei s-o cinsteasca in sfin­tenia sa, sa se uneasca cu ea, sa se faca partasi ai harului dumnezeiesc de care e plina si pe care-l impartaseste inchinatorilor. Rostul ei este asa­dar sa le faca acestora cunoscute prin imagini, potrivit Traditiei, adevarurile credintei crestine si totodata sa le inlesneasca aceasta comuniu­ne si partasie, transfigurand felul lor de a vedea si de a fi. Icoana are asadar un rost peda­gogic, care nu este teoretic si abstract, ci practic si operant, prin care il modeleaza duhovniceste pe om in intregime, ajutandu-l nu numai sa se desprinda de aceasta lume carnala si sa se fami­liarizeze cu lumea duhovniceasca, ci si sa ajun­ga launtric la asemanarea cu persoanele infati­sate de ea ca sfinte si pline de virtuti prin forma, expresia si tinuta lor.

Acest rost pedagogic duhovnicesc face ca icoana sa nu fie si sa nu poata fi o lume inchisa, ferecata in sine, existand in sine si pentru sine, lasandu-l pe privitor in afara ei; dimpotriva, ea este o lume care-si revarsa lumina catre el, care-l pofteste in ea si-l face sa se impartaseasca de rea­litatea duhovniceasca pe care i-o descopera.

Ca urmare, compozitia unei icoane trebu­ie sa fie ordonata in vederea implinirii acestui rost. Or, acesta nu poate fi implinit prin folosi­rea perspectivei centrale, pentru ca ea constru­ieste – dupa cum am vazut – o lume care rama­ne exterioara pentru privitor si care se indepar­teaza tot mai mult de el. Tabloul este conceput de teoreticienii acestei forme de perspectiva ca „un fel de fereastra” prin care privirea, plonjand in spatiu, se pierde in acest presupus infinit re­prezentat de punctul de fuga; icoana este si ea conceputa in chip de fereastra (dupa cum o ara­ta limpede rama, sculptata sau pictata, care-i de­fineste conturul), dar ca fereastra deschisa catre privitor. Datorita perspectivei inverse – si acesta este un alt motiv al folosirii sale -, realitatea infa­tisata in icoana se apropie de privitor si ii devine prezenta.

Putem vedea aici o necontenita aduce­re aminte de pogorarea Cuvantului lui Dumne­zeu printre oameni si de deschiderea necurmata a lumii dumnezeiesti catre lumea pamanteasca si catre intregul cosmos, rodita de venirea Sa. In timp ce constructia moderna de tip perspectiva centrala ne prezinta un spatiu iluzoriu, abstract, fara legatura cu spatiul real in care se afla privi­torul, in icoana, dimpotriva, „spatiul reprezen­tat se include in spatiul real, si intre ele nu este nici o ruptura“.13 Deoarece reprezentarea iconografica, mai ales prin tehnica perspectivei inver­se, exclude la maximum profunzimea spatiala si se limiteaza cat se poate de mult la prim-plan, „persoanele infatisate in icoana si cele care stau in fata ei sunt unite intr-un acelasi spatiu“.14

Am spus ca reprezentarea conform perspecti­vei centrale este in intregime dependenta de in­divid, dar ca in acelasi timp, in mod paradoxal, creeaza o distanta intre om si lucruri. Un para­dox asemanator aflam si in icoana. Aceasta re­prezinta ceea ce traieste si invata Biserica, facand in intregime abstractie de punctul de vedere in­dividual al iconarului si al privitorului.

Dar, in loc sa ramana straina pentru privitor, icoana i se arata deosebit de apropiata; departe de a stabili o distanta intre el si persoana reprezentata, ea ii alatura, cuprinzandu-i intr-un spatiu comun, si stabileste intre ei o legatura nemijlocita si vie. In vreme ce in fata unei reprezentari conform perspectivei centrale doar privitorul este activ, icoana, prin aceasta legatura pe care o stabiles­te, implica o dubla activitate: in primul rand asfantului reprezentat, care intr-un anume fel ina­inteaza catre cel care-l cinsteste, il face sa intre in comuniune cu el si sa se impartaseasca de ha­rul dumnezeiesc de care el insusi se impartases­te deplin; apoi, a credinciosului, care isi gateste sufletul pentru aceasta comuniune si se deschide harului ce i se daruieste.

Reducerea profunzimii spatiale si folosirea perspectivei inverse in icoana au inca si rostul de a-l ajuta pe cel ce o cinsteste sa se reculeaga. Am putea crede ca prin subordonarea compozi­tiei unui punct de fuga unic, perspectiva centra­la moderna permite unificarea privirii; dar sun­tem siliti sa recunoastem ca, in mod paradoxal, ea o disperseaza, o indeparteaza si in cele din ur­ma o desfiinteaza. Icoana, in schimb, marginindu-se la reprezentarea in prim-plan, nu lasa pri­virea sa se indeparteze de esential; prin tehnica perspectivei inverse, dar si prin orientarea dina­mica si convergenta liniilor catre centrul dogma­tic al compozitiei, ea impiedica privirea sa se im­prastie si o sileste sa se concentreze. Astfel, icoa­na inlesneste concentrarea spirituala, contribuie la reunificarea launtrica a omului cazut, sfasiat de patimi si ratacitor cu gandul, fiind un pretios sprijin pentru rugaciune si pentru contemplatie, prin care credinciosul intra in legatura cu sfantul infatisat in ea.

Concluzie

Dupa cum perspectiva centrala moderna nu este un simplu element de stil, ci constituie for­ma simbolica a unei anumite conceptii despre lume si om, tot asa modul de compozitie propriu iconografiei traditionale este si el o forma sim­bolica a unei viziuni spirituale specifice si prin urmare nu poate fi explicat prin factori stilistici sau istorici. La capatul acestui studiu speram ca l-am convins pe cititor ca iconografia traditiona­la nu a folosit perspectiva centrala din ignoranta ori din nepricepere, ci pentru ca fundamentele si finalitatea ei o exclud aprioric si cer, dimpotriva, combinarea celor trei tipuri de perspectiva pe ca­re le-am descris, intre care perspectiva inversa ocupa, din diverse ratiuni, un loc dominant.

Departe de a fi o forma de expresie picturala naiva sau primitiva, iconografia se arata a fi pa­na la urma o forma de arta extrem de complexa, ale carei mijloace, perfect adaptate scopurilor sa­le, nu pot fi reduse la o simpla tehnica; pentru a fi folosite in mod cuvenit, ele cer o angajare spi­rituala a pictorului, care ii permite sa exprime in mod adecvat experienta Bisericii.

Fata de arta naturalista si, deci, unidimensi­onala care, prin folosirea perspectivei centrale, creeaza o iluzie a lumii vizibile si sfarseste prin a cultiva trompe-l’oeil-ul si simulacrul, iconografia este, de la un capat la altul al demersului sau, animata de respectul permanent fata de adevar. Ea se doreste fidela realitatii istorice, dar realis­mul sau nu este cel al aparentelor. Icoana ne dezvaluie realitatea care si-a aflat implinirea si ade­verirea prin partasia la lumea duhovniceasca, reprezentata si ea, pe cat e cu putinta, prin mij­locirea unui simbolism pictural adecvat. Ea se arata mai apropiata de experienta psiho-fizica a vederii omenesti decat compozitia construita pe baza perspectivei centrale, dar o vedere purifi­cata, transfigurata, luminata de cunoasterea du­hovniceasca, in stare sa perceapa o lume innoita prin har. Lumea infatisata in icoana este fara in­doiala surprinzatoare, la o prima privire, pentru ochiul profan. Dar icoana are tocmai rostul de a-l ajuta sa-si depaseasca marginirea de acum si de a-l conduce, incet-incet, la vederea celor inca nevazute.

1 Denzinger, Enchiridion symbolorum, Paris, Cerf, 1996, nr. 654.

2 Un studiu complet şi aprofundat se găseşte în lucrarea lui L. Uspensky citată mai sus.

3 Cap. 16, PG 94,1245.

4 Denzinger, loc. cit.

5 Icoana Sfintei Treimi ocupă un loc aparte. Dintre cele Trei Persoane, numai Persoana Cuvântului poate fi reprezentată, pentru că El este Cel care S-a întrupat. Sfânta Treime ca ceea ce este în sine nu poate fi aşadar reprezentată. Icoana Sa nu poate fi decât simbolică. Tradiţia a reţinut ca temei al celei mai bune reprezentări revelarea Ei sub chipul celor trei în­geri care i s-au arătat lui Avraam. Ea permite revelarea faptului că Dumnezeu este în Trei Persoane, de aceeaşi cinste şi putere, desăvârşit una după fire, deosebite însă după ipostas. A se vedea pe acesta temă remarcabilul studiu al lui Grigorie Krug, în Carnets d’un peintre d’icones, Lausanne, Ed. L’Age d’Homme, 1983, pp. 67-85.

Op. cit, p. 148.

Refutation des iconoclastes (Tratatele contra iconomahilor) III, 5, PG 99, 421

Op. cit., p. 151

Op. cit, p. 159

10 Essai sur la theologie de l’cone dans l’Eglise orthodoxe, Paris, 1960, p. 225.

11A se vedea pe această temă profundele consideraţii ale Părintelui Dumitru Stăniloae (Dieu est amour, Geneva, 1980), inspirate din teologia spaţiului creionată de Sf. Maxim Măr­turisitorul în scrierea sa, Ambigua.

12 Cu privire la teologia ortodoxă referitoare la Lumină, a se vedea V. Lossky, A l’image et a la ressemblance de Dieu, Paris, 1967,ed. a II-a, 2006, cap. 3

13 L. Uspensky, Theologie de l’icone dans l’Eglise orthodoxe, p. 472

I_Anastylocic_ton_eikonwn_KER-HDTV-1080-e1330811429964

Troparul Duminicii Ortodoxiei

Preacuratului Tau chip ne inchinam, Bunule, cerand iertare de gresalele noastre, Hristoase Dumnezeule; ca de voie ai binevoit a Te sui cu trupul pe cruce, ca sa izbavesti din robia vrajmasului pe cei pe care i-ai zidit. Pentru aceasta cu multumire strigam Tie: toate le-ai umplut de bucurie, Mantuitorul nostru, Cel ce ai venit sa mantuiesti lumea.